Despre cum am intalnit-o pe fata perfecta, de H.M.

Motto: "Destinul este propriul nostru caracter"

Octavian Paler

“Intr-o dimineata senina de aprilie, pe o straduta din Harajuku, am trecut pe langa fata perfecta. La drept vorbind, nu era chiar atat de frumoasa. Nu avea nimic iesit din comun. Nici macar nu era imbracata trasnet. O suvita de par de la spate ii statea rebela, de la somn. Nici chiar asa tanara nu mai era. Cred ca se apropia de treizeci de ani. Strict vorbind, nu prea poti sa-i spui fata. Dar toate astea nu conteaza, pentru ca, de cand am vazut-o, la cinzeci de metri in fata mea, am inteles: ea era fata perfecta pentru mine. Pieptul a inceput sa-mi zvacneasca, aidoma unui cutremur de pamant, iar gura mi s-a uscat ca desertul. Poate ca tu ai alte preferinte in ceea ce priveste femeile. Poate ca iti plac cele cu glezne subtiri, sau cele cu ochii mari. Poate cele cu degete frumoase. Cine stie, poate esti atras de femeile care mananca incet, tacticos. Sigur ca si eu am preferintele mele. Mi s-a intamplat chiar intr-un restaurant sa privesc fascinat forma nasului unei femei de la o masa alaturata. Nimeni nu poate insa s-o includa in vreo categorie pe fata perfecta. Nu-mi pot aminti ce forma avea nasul ei. Ce zic, nu pot nici macar sa-mi amintesc daca avea nas! Tot ce imi aduc aminte despre ea acum este ca nu era cine stie ce frumusete. Ce straniu, nu?
- Ieri am trecut pe langa fata perfecta, am spus cuiva.
- Ei, frumoasa? mi s-a raspuns.
- Nu, nu e vorba de asta.
- A, era stilul tau, inseamna.
- Nu-mi amintesc. Nu stiu ce ochi avea, daca avea sanii mari sau mici, nimic!
- Ce ciudat!
- Foarte ciudat!
- Si ai facut ceva? Ai intrat in vorba, te-ai tinut dupa ea? Deja incepea sa se plictiseasca de povestea asta.
- N-am facut nimic, am spus eu. Doar am trecut unul pe langa celalalt. Ea venea dinspre est, eu dinspre vest. Era o dimineata foarte placuta de aprilie. As vrea sa stau de vorba cu ea, macar jumatate de ora. Ea sa-mi povesteasca despre viata ei si eu despre a mea. Apoi, mai presus de toate, sa lamurim circumstantele astea, cum de ne-am intalnit in dimineata asta senina de aprilie, 1981. Sigur povestea e plina de un mister cald, precum o masinarie veche dintr-o perioada de pace. Am discuta, apoi am merge sa mancam ceva sau sa vedem un film de Woody Allen, ne-am duce la barul unui hotel sa bem un cocteil. Daca lucrurile ar merge bine, poate ca mai tarziu am face dragoste. Posibilitatea batea la poarta inimii mele. Eram deja la cinsprezece metri unul de celalalt. Cum ar fi oare cel mai bine sa intru in vorba cu ea?
- Buna ziua. As vrea sa vorbim, treizeci de minute mi-ar fi suficiente. Suna cam prosteste. Parca as incerca sa ii vand o asigurare.
- Nu te supara, e pe-aici o curatatorie deschisa non-stop? Si asta e cam prostesc. Mai intai, nu am o punga cu rufe dupa mine. Cine ar crede o asemenea replica? Poate ca ar fi mai bine sa fiu cinstit si sa-i spun direct:
- Buna ziua. Tu esti fata perfecta pentru mine. Nu, nu merge. Probabil ca nu ar crede nici replica asta. Si chiar daca m-ar crede, poate ca nu ar vrea sa vorbeasca cu mine. Poate ca mi-ar raspunde: Eu sunt fata perfecta pentru tine, dar tu nu esti barbatul perfect pentru mine, asa ca te rog sa ma scuzi. E un lucru destul de probabil. Fara tagada, daca am ajunge in situatia asta, m-as pierde si nu as mai avea ce sa fac. Din lovitura asta nu mi-as mai putea reveni. Am deja treizeci si doi de ani si, la urma urmelor, incep sa imbatranesc.
Am trecut pe langa ea in dreptul unei florarii. Am simtit pe piele o adiere calda de aer. Trotuarul era stropit cu apa si in aer plutea miros de trandafiri. N-am putut sa ii spun nimic. Purta un pulover alb. In mana dreapta tinea un plic pe care inca nu lipise timbre. Scrisese cuiva. Avea ochii teribil de somnorosi, poate ca statuse toata noaptea sa compuna scrisoarea aceea. Poate ca in plicul acela erau adunate toate secretele ei. Dupa cativa pasi, am intors capul in urma ei. Silueta ei disparuse deja in multime. Acum stiu exact ce ar fi trebuit sa ii spun. Dar e o replica destul de lunga, sigur nu as fi fost in stare sa vorbesc cum trebuie. Asta e, lucrurile la care ma gandesc eu nu sunt niciodata practice. In orice caz, incepea cu “au fost odata” si se termina cu “nu-i asa ca e o poveste trista?”
Au fost odata un baiat si o fata. Baiatul avea optsprezece ani, iar fata, saisprezece. Nici el nu era prea chipes si nici ea nu era prea frumoasa. Erau un baiat si o fata singuri si comuni, cum vezi peste tot. Dar ei credeau cu tarie ca undeva in lumea asta exista cineva perfect pentru ei. Da, credeau in miracole. Si miracolul s-a intamplat. Intr-o zi, s-au intalnit total intamplator la un colt de strada.
- Ce surpriza! Te cautam de mult! Poate ca n-o sa ma crezi, dar tu esti pentru mine fata perfecta, i-a spus baiatul fetei.
- Dar si tu esti baiatul perfect pentru mine, exact asa cum mi te-am imaginat! Parca visez! i-a spus ea lui. S-au asezat pe o banca in parc, s-au tinut de mana si si-au vorbit pe saturate. Nu mai erau singuri. Isi cautau partenerul perfect si erau cautati de partenerul perfect. Ce lucru minunat! O adevarata minune cereasca! Cu toate astea, in suflet aveau un mic, foarte mic dubiu. Oare e bine ca visul sa ti se implineasca atat de usor? S-au oprit deodata din vorbit si baiatul a spus:
- Hai sa mai incercam o data. Daca intr-adevar noi suntem facuti unul pentru celalalt, neaparat trebuie sa ne mai intalnim o data, undeva, candva. Si daca si atunci vom fi perfecti unul pentru altul, ne casatorim. Bine?
- Bine, a spus fata. Apoi s-au despartit. Unul catre vest, unul catre est. Adevarul este insa ca nu mai aveau nevoie de o incercare. Nu trebuia sa faca lucrul acesta. Pentru ca ei chiar erau perfecti unul pentru celalalt. Pentru ca era o intamplare miraculoasa. Dar amandoi erau tineri si nu aveau de unde sa stie acest lucru. Apoi, valurile nemiloase ale destinului s-au jucat cu cei doi. Intr-o iarna, amandoi s-au imbolnavit de gripa pacatoasa care circula si au fost la limita dintre viata si moarte timp de cateva saptamani. Din cauza asta, au uitat tot. Cand s-au trezit, aveau capul gol, ca pusculita lui D.H. Lawrence cand era copil. Erau insa un baiat si o fata intelepti si rabdatori, astfel incat, cu multa truda, si-au insusit sentimente si cunostinte noi si au revenit in societate minunati. Doamne, chiar erau niste oameni foarte seriosi! Au ajuns sa poate sa ia metroul si sa se duca pana la posta sa trimita o scrisoare cu curierul expres. Apoi au trait iubirea, unul saptezeci si cinci la suta si celalalt optzeci si cinci la suta. Uite asa, baiatul a facut treizeci si doi de ani, iar fata treizeci. Timpul a zburat.
Intr-o dimineata senina de aprilie, baiatul mergea catre vest, pe o straduta din Harajuku. Se ducea sa bea o cafea. Fata se ducea sa cumpere timbre pentru curierul expres, pe aceeasi strada. Mergea catre est. Chiar la jumatatea starzii, au trecut unul pe langa altul. O vaga licarire a amintirilor pierdute le-a strabatut inimile pentru o secunda. Pieptul le-a zvacnit. Apoi au inteles. Ea e fata perfecta pentru mine. El e baiatul perfect pentru mine. Dar sclipirea din amintirile lor era prea slaba si nu mai tineau minte ce-si spusesera cu paisprezece ani in urma. Au trecut unul pe langa celalalt fara sa-si vorbeasca si s-au pierdut in multime. Pentru totdeauna. Nu-i asa ca e o poveste trista?
Da, asa ar fi trebuit sa intru in vorba cu ea.”

Haruki Murakami, "Despre cum am intalnit-o pe fata perfecta, intr-o dimineata senina de aprilie" Corina

10 comments:

annie benny spunea...

foarte frumoasa povestea. si e trista, intr-adevar...

Corina spunea...

Nu-i asa, Annie?

Anonim spunea...

CRICRI

hmmm...touching story...the lost time, can never be found again...

Corina spunea...

Cricri, tocmai de aia m-am hotarat sa spun "da" cand viata imi ofera ceva si sa nu mai stau atata pe ganduri. De cele mai multe ori a iesit foarte bine cand am facut asa :-)

Anonim spunea...

CRICRI

I know what you mean...planurile neplanuite:) sunt cele care merita toata asteptarea for good things to happen...

Corina spunea...

Asa e, Cricri si abia astept iar un good thing to happen :-)

Anonim spunea...

Eu am fost norocoasa pentru ca am intalnit barbatul perfect...chiar daca apoi unul a plecat catre est, altul catre vest, iar vantul ne-a risipit saruturile in cele patru zari.
Dar povestea ramane.

Anonima indragostita

Corina spunea...

Draga anonima indragostita! Nu ai mai dat nici un semn de viata, te-am asteptat, bine ai revenit! Nu am mai vorbit cu el deloc, dar m-am gandit la el si o sa-l sun zilele astea. Te pup.

Anonim spunea...

Te pup si eu draga Corina si astept noutatile :))

Felicitari pentru blogul tau special pe care fii sigura ca il citesc cat pot de des, pentru ca imi place tare mult!A propos de carti, iti recomand una care ramane in suflet mult dupa ce lectura s-a sfarsit:Dialogurile lui Simone de Beauvoir cu J.P.Sartre - titlul original e La Ceremonie des Adieux, sper ca a fost tradusa si in Romania.
Anonima indragostita

Corina spunea...

Multumesc pentru recomandare, draga mea anonima indragostita. O sa caut cartea, trebuie sa o gasesc :-)

Trimiteţi un comentariu

Toate drepturile rezervate: Corina Stoica